Memorialul manastirii

"vremuri ce nicicand nu s-or mai repeta"

Despre asta scrie Saramago, in capul meu, despre vremuri ce nicicand nu s-or mai repeta. Despre maici Terese care fac caramele si cer socoteala lui Dumnezeu ca zaharul e ingalbenit, parca pentru rasina si nu pentru cofeturi, despre vremuri in care o bucata taiata din sfoara care atarna la braul lui D-zeu pusa in cratita albeste zaharul cleios si galben, despre vremuri cand zaharicalele au miracolele lor, despre sfinti Antoni si candele de argint furate, cand calugarii cer socoteala sfintilor si ii cearta ca si-au pazit doar argintaria ce li se cuvine, drept urmare sfantul merita sa se trezeasca fara aureola mobila, fara cruce, cat pe ce si fara pruncul din brate, daca n-ar fi sa intervina alti calugari. Cand un ciung si o vizionara construiesc un pasaroi facut sa zboare in virtutea vointelor adunate din oameni, vreo 2000 de vointe, parca?
- nu stiu cum s-a facut, dar cartea asta (mi) e menita sa fie parcursa in pasi de cate 70 de pagini
-nu mi-am propus asta, dar in ritm de 70 am citit in fiecare seara
- mai mult, cartea asta si-a propus sa imi realizeze dorinte de taine si legaturi speciale, cum ar fi aparitia Sfantului Gheorghe printre randuri, alaltaieri seara, adica pe 22
-cartea asta e asa cum imi doresc eu
-mitologica si veche
-personajele sunt ca niste idioti sacri (idioti in sensul cel mai calduros al cuvantului, daca e ok asa ceva)
-cele patru personaje. Blimunda, Baltasar, italianul domn Scarlatti cu al sau clavecin si parintele Bartolomeu Lourenco sunt patru fiinte perfecte; impreuna punand la cale o unitate cum numai portugaliei secolului 18 ii reuseste, si sufletului lui Saramago (in capul meu numarul patru nu e deloc intamplator)
-e o stare de gratie
-nimic mai mult
-mi-am mai luat Pluta de piatra, dar presimt ca Memorialul manastirii va fi cartea mea saramago preferata
-iar la sfarsitul insemnarii gregor imi zice ca si-ar da demisia
-ceea ce
mananca-ti painea, Blimunda, mananca-ti painea