- "În realitate, nu există carte de popularizare a fizicii care să poate fi înţeleasă în întregime. Cauza e de găsit în două motive: mai întîi, fiindcă însuşi autorul, în măsura în care este onest, va lăsa nelămurite probleme cu neputinţă de lămurit. În al doilea rînd, cărţile de popularizare cer un efort de înţelegere mult mai mare decît un tratat propriu-zis. Nu e nici un paradox la mijloc: tratatele de specialitate te exclud din capul locului, căci accesibilitatea lor nu se măsoară după efortul sau uşurinţa de a le înţelege, ci după imposibilitatea efectivă de a le pricepe. În cazul lor efortul nu are sens, cum nu are sens să te căzneşti să mişti un munte. Nimeni nu-i poate înţelege pe Penrose sau pe Feynman atunci cînd scriu pe limba colegilor de breaslă. Cu o singură excepţie: dacă te numeri printre ei, făcînd parte din universul închis al iniţiaţilor."
- "...De fapt, stranietatea acestei cărţi e că, deşi e scrisă ca o poveste plină de umor despre peripeţiile universului, efectul asupra cititorului e deconcertant. Trăieşti mereu cu senzaţia stînjenitoare că, în timp ce pricepi ceva, altceva îţi scapă, iar dacă încerci să-ţi lămureşti ce anume îţi scapă, sfîrşeşti prin a nu mai înţelege nimic. Or, tocmai aşa arată filozofia."
-mi-a placut articolul si cred ca o sa imi cumpar Minunata lume a domnului Tompkins. Povestea fascinantă a fizicii, scrisa de G. Gamow şi R. Stannard
- "...frumuseţea acestei cărţi este că vezi cum fenomene fizice imperceptibile cu simţurile obişnuite sunt descrise de autori în cea mai curată formă intuitivă. Ceea ce nu înseamnă că înţelegerea devine mai uşoară. În privinţa aceasta cartea e cît se poate de înşelătoare: ea pare a fi accesibilă oricui, dar după 50 de pagini, transparenţa se risipeşte. E uimitor să vezi cum intuiţia omului se dovedeşte neputincioasă în momenul în care păşeşte în tărîmul dimensiunilor foarte mici sau în domeniul parametrilor foarte mari."
- dacă a existat o explozie în urma căreia universul, din mic cît un punct, a devenit apoi mare cît o lume, explozia nu s-a putut produce decît cu degajare de energie, iar energia aceasta a îmbrăcat forma unei radiaţii care s-a propagat în tot spaţiul. Şi cum alt spaţiu în afară de cel al universului nu există, atunci radiaţia nu putea evada din univers. Ea a rămas înăuntrul lui şi continuă să se propage şi astăzi, chiar dacă temperatura ei a scăzut şi chiar dacă lungimea ei de undă este de ordinul microundelor. Aşadar, toate particulele cuantice provenite din acea iniţială explozie sunt vestigii care depun şi astăzi mărturie că universul a avut o origine.
- pînă cînd afli că explozia a fost odată de mult, în urmă cu 14 miliarde de ani-lumină. Prin urmare, noi receptăm o radiaţie a cărei sursă a dispărut de mult, şi întrebarea firească este: cum poate o radiaţie să se perpetueze dacă nu mai are o sursă care s-o alimenteze? De unde provin undele reziduale ale originii de vreme ce originea nu mai există? Nu ne rămîne decît să acceptăm că ele sunt nişte unde în derivă care rătăcesc prin spaţiu. Ele nu sunt vestigii, ci epave plutind într-un etern periplu. Şi atunci, de unde vin ele?
- Prima variantă e că undele abia acum au ajuns la noi după o călătorie de 14 miliarde ani-lumină
- Altă variantă e aceea că, dacă universul e ca un balon care se dilată sub impusul exploziei originare, atunci radiaţia iniţială e ca un val de particule care se loveşte de marginile universului şi apoi se întoarce
- Şi încă o temă: superstringurile, pe româneşte supracorzile. Ideea de bază a teoriei e năucitoare: particulele cuantice nu sunt puncte deplasîndu-se precum bilele de biliard, ci sunt vibraţii difuze care au întindere în spaţiu. Ele nu sunt nici unde propriu-zise şi nici puncte reale, ci vibraţii regionale de mici dimensiuni. Şi în plus, ele nu se deplasează: sunt oscilaţii staţionare ale naturii intime a universului
- Ciudăţenia este că vibraţiile acestea nu pot lua decît anumite valori, că aşadar lungimea lor de undă nu variază continuu, pas cu pas, ci prin salturi, de la o valoare anumită la o altă valoare anumită, fără ca între ele să mai încapă trepte intermediare. Altfel spus, materia universului la nivel cuantic nu e continuă şi omogenă, ci neomogenă şi discretă. În franjuri şi falduri, aşa arată universul la treapta lui cea mai mică. Există o discreţie cuantică a lumii, cuvîntul "discret" fiind luat aici în sens etimologic, ca sinonim pentru "separat". Tot ce e discret e rezultatul unei separări, al unei segregări, adică al unei discriminări. Particulele sînt distincte şi discrete, nu indistincte şi nu contopite.
-eu simt asa o poezie in randurile astea, simt, nu glumesc
-aseara nu am citit nimic, aseara am baut vin rosu cu buze rosii din carafa
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu